Dimineata pierduta – Gabriela Adamesteanu

Stiti cum sunt acele carti care te fac sa regreti ca le-ai cumparat? Cam asa mi s-a intamplat mie cu Dimineata pierduta…Ma gandesc uneori de ce ma incapatanez sa termin cartile care nu ma incanta cand pe rafturi in biblioteca ma asteapta multe altele. Nu vreau sa spun despre Dimineata pierduta ca nu este o carte care sa nu merite a fi citita, doar ca eu se pare ca am o mica mare problema cu literatura romana contemporana. Aceasta incursiune in trecut mi s-a parut ca prea a batut apa in piua pe partea politica. Marturisesc faptul ca istoria nu este punctul meu forte (nu corelez ani cu evenimente istorice si nici nu am capacitatea de memorare a unor date marcante din trecutul nostru), asadar nici discutiile personajelor despre guvern, Aliati, Bratianu, regele Ferdinand si Co, despre angajamentul Romaniei in razboi nu mi-a atins o coarda sensibila.

Romanul incepe foarte promitator cu drumul Vicai, o femeie din popor cu un limbaj foarte colorat (personajul ei mi s-a parut chiar nostim si pe alocuri mi-a amintit de strabunica-mea) la Ivonna Scarlat, fiica burghezilor in casa carora a lucrat drept croitoreasa. Intalnirea cu Ivona si o poza descoperita de Vica vor declansa rememorarea timpului trecut incepand cu 1914 si iesirea din negura vremii a mai multor membri ai familiei: Sophie Ioaniu, sotia carismatica a lui Stefan Mironescu, un profesor  universitar foarte gelos si foarte pasionat de politica si de grijile tarii, Titi Ialomiteanu, amantul pentru o foarte scurta vreme a lui Sophie, genul de persoana care  “se leagana dupa cum bate vantul ” sau Margot, sora mai mica a lui Sophie. Practic romanul va acoperi o suta de ani din istoria acest familii incepand cu perioada interbelica, lumea comunista si cea de dupa comunism.

Din pacate treptat se pierde in prea multe detalii insignifiante din punctul meu de vedere, iar fragmentele in limba franceza mi s-au parut extrasperante. Iar felul in care este redat dialogul Vicai, agramatical, in complet dezacord (cum des auzim in ziua de astazi in vorbirea curenta) mi -a parut parca prea fortat comparand cu frantuzismele pretioase folosite de celelalte personaje. Sincer chiar mi-ar fi dorit sa imi placa mai ales ca citisem o recenzie foarte convingatoare pe un blog pe care il urmaresc frecvent.

Si numa cind se crapa de-a binelea de ziua ma vad cu piinea-n brate, ce piine rea, plina de tarite, bolovan, nu piine, inghetata si ea de ger, si-mi atirna, tare ca piatra, in brate. Si io, cu piinea-n brate, intr-un zor o duc pin-acasa, ca stiu ce m-asteapta acolo, ca s-a trezit toata liota de frati, si urla, si se-ncaiera, si ma striga, care de care, ca nici nu mai nemeresc pe ce sa pui mai intii mina. Spala-i, da-le sa crape la toti, p-urma deschide usa sa se duca putoarea casii, sa intre-o gura de aer, p-urma cara lemnele de la magazie sa aprinzi focu, tot cu miinile-alea, parca le vad si-acu, alea e miini de copil, crapate si rebegite?

Doua dezamagiri

In ultima vreme am observat spre surprinderea mea ca am un mare spor la citit, dar  la povestitul despre ceea ce am lecturat taman invers…Ma bucura prima parte, dar a doua ma cam intristeaza caci treptat memoria imi joaca feste in ceea ce priveste retinerea multor detalii. Cele doua carti despre care va voi povesti astazi si care sincera sa fiu m-au cam dezamagit le-am terminat de citit acum vreo 3 saptamani asadar nu imi sunt chiar proaspete in minte. Dar vorba lunga e saracia omului, asa ca sa nu mai lungesc prea tare vorba.

Sincera sa fiu ma asteptam sa imi placa Yvette, mai ales ca este scrisa un clasic francez – Guy de Maupassant a carui O viata este una din cartile mele favorite. Poate ca nu am avut eu dispozitia necesara sa intru in atmosfera acestei carti sau poate ca numarul al paginilor sau al personajelor m-a facut sa nu imi cada bine la creieras. Personajul principal care ii da si numele acestei nuvele este o tanara care isi da seama ca orice ar face nu va putea sa isi stearga din piept stigmatul pe care il poarta- acela ca este fata unei curtezane si ca va avea aceeasi soarta ca si mama ei si nu va putea fi fericita alaturi de barbatul pe care il indrageste. Ca o gasca ce, este decide sa isi ia viata, dar pana la urma va fi consolata si salvata de cel de care s-a indragostit si anume Jean de Servigny. M-a plictisit la culme si mi s-a parut taman precum o piesa de teatru si mi-o si imaginam pe masura ce parcurgeam paginile ei. Ceea ce practic nu este un lucru chiar atat de rau daca stai sa te gandesti bine.

Nota mea: 2/5

Acid sulfuric am cumparat-o in vacanta dupa ce am ramas in pana de carti de citit. Citind rezumatul de pe coperta 4 am fost putin intrigata, dar in final s-a dovedit ca Amelie Nothomb este o scriitoare unica si tare ciudata. Actiunea este plasata undeva intr-un viitor indepartat unde oamenii sunt luati prizonieri la intamplare de pe strada si sunt dusi intr-un soi de lagar de concentrare nazist pentru un reality- show televizat de genul unui Big Brother. In aceasta tabara a mortii prizonierii sunt treptat executati la intamplare unul cate unul, apoi sunt nominalizati de catre spectatori. Treptat, acest “spectacol” devine unul dintre cele mai populare si atinge audiente mai mari decat au fost vreodata inregistrate la un post TV nu doar din cauza mortii, ci si datorita prizonierei care se ramarca cel mai puternic dintre toti CKZ 114 sau pe numele real Pannonique. Personajul aceasta este simbolul  ultimei farame de umanitate si de bunatate pe care o mai avem in noi. Aceasta distopie mi-a amintit foarte mult de Eseu despre orbire a lui Saramago din pricina subiectului atroce pe care il abordeaza si din ideea pana la ce extremitati inumane poate merge omenirea care pur si simplu este dezumanizata din punctul meu de vedere. Fraza care poate descrie cel mai bine ceea ce am zis mai sus ar fi «Vint le moment où la souffrance des autres ne leur suffit plus; il leur en fallut le spectacle.» Mi-a lasat un gust amar nu neaparat din cauza stilului ci a subiectului care a fost precum un pumn in stomac pentru mine si care m-a bantuit zile in sir dupa.

Nota mea: 3/5

Zorro, incepe legenda – Isabel Allende

Pentru ca Zorro nu a fost primea mea intalnire cu Isabel Allende stiam de la bun inceput ca nu voi fi dezamagita de acest roman. Zorro, incepe legenda este, dupa cum spune foarte bine si subtitlul, o redare a vietii acestui personaj enigmatic din frageda pruncie. Citind Zorro pe fundalul valurilor care se sparg  la mal(da, concediul l-am petrecum la mare) am reusit sa ma cufund intr-o lume a povestilor cu bad guys si desigur cu un erou salvator. Pe coperta cartii am citit ca Isabel Allende sa pornit a scrie acest roman raspunzand unei provocari si avand in minte chipul lui Antonio Banderas drept Zorro. Sincera sa fiu eu nu prea l-am putut identifica pe Zorro din carte cu cel din film. Dar daca nu ma insel filmul reda doar o perioada limitata din viata lui Zorro si cat de fidel poate fi un personaj din film cu unul din carte mult mai complex si mai captivant?

Pana la acest roman nu am fost familiarizata cu povestea din spatele celui care il intruchipeaza pe cavalerul cu masca neagra al carui semn  distinctiv este litera Z.  Viitorul Zorro ii are ca parinti pe don Alejandro, hidalgo spaniol, si pe Regina, fiica unui soldat dezertor si a unei indience-saman. De mic copil primeste doua tipuri de educatie venite din medii diferite: de la tatal sau, Diego deprinde arta duelului si codurile cavaleresti iar de la Bufnita Alba, bunica sa din partea mamei  invata sa vaneze si sa citeasca semnele. In cazul in care v-ati intrebat de unde isi trage numele Zorro, in carte este o istorioara foarte interesanta care explica intocmai acest fapt. In timpul unui ritual pe care trebuie sa il urmeze impreuna cu fratele sau de sange Bernardo, Diego este pe punctul de a muri dupa ce a fost muscat de un sarpe cu clopotei. Viata ii va fi salvata de o vulpe si astfel Diego isi gaseste si animalul-totem, el zorro (vulpoi), a carui istetime sau agerime devine una dintre calitatile viitorului erou. Dupa copilaria si adolescenta petrecute in California inceputului de secol al XlX-lea, marcata de cumplite infruntari sociale, tanarul este trimis de tatal sau in Spania, unde se va indragosti de o domnita care nu prea ii va impartasi sentimentele si va fi initiat in ritualurile unei societati secrete. Bazele acestei societati si maestrul sau Manuel Escalante  il vor conduce spre alias-ul Zorro, luptator pentru dreptate si inger al razbunarii pentru cei in suferinta.

Am fost incantata de lumea de poveste in care intri cand dai paginile cartii. Am patruns intr-un taram exotic si misterios, fiind inconjurata de indieni, tigani, pirati, domnisoare aflate la ananghie, dueluri pentru cucerirea inimii celei iubite si  mi-a placut ritmul alert al acestui roman. Totusi nu am gasit si in acest roman stilul caracteristic al lui Isabel Allende care m-a incantat de la bun inceput. Pe scurt este o carte destul de usoara, numai buna ca o lectura de vacanta. Asadar nu va asteptati la un roman exceptional ci doar lasati-va sedusi de lumea de poveste a lui Zorro.

Nota mea :4/5 nu v-o recomand ca prima lectura a lui Isabel Allende

Jude nestiutul – Thomas Hardy

Ce m-a contrariat foarte mult la Jude nestiutul si m-a determinat sa o cumpar a fost, pe langa stilul lui Thomas Hardy care m-a incantat de demult, ideea ca ar fi scandalizat Anglia in momentul aparitiei. Nu ar fi fost prima data cand o curiozitate bolnava ma determina sa aleg o carte (m-am mai pacalit eu si cu Amantul doamnei Chatterly).

In cazul acesta nu mi s-au parut ideile din roman cine stie ce bizare daca ar fi sa ma raportez la timpul actual. Bineinteles ca in acele timpuri alta era mentalitatea conservatoare si cat se poate de limitata (da, stiu si la noi se mai practica si unele situatii sunt blamate din punct de vedere religios). Divortul era ceva strigator la cer (da, era de preferat sa te chinui langa o persoana cu care nu ai niciun interes),  aducerea pe lume a copiilor fara ca parintii sa fie casatoriti insemna ca deja trebuia sa iti fie scris numele pe toaca si ce mi-a placut cel mai mult-  nu se concepea ca o femeie sa aiba idei diferite legate de societate. Da, femeile trebuiau sa fie sub papucul barbatului si sa accepte orice comportament din partea lui. A fost o replica a unui personaj care pur si simplu m-a inspaimantat ca daca te casatoresti cu o femei acum ai dreptul sa o bati legal. Say what?!

Romanul prezinta viata lui Jude Fawley, un tanar care  isi doreste sa studieze in orasul universitar Christminster si sa ajunga o persoana respectabila, dar bineinteles ca soarta este mereu impotriva-i ca pentru majoritatea personajelor lui Hardy. Se casatoreste cu Arabella, o femeie josnica care il prinde in mrejele ei si se angajeaza ca cioplitor in piatra. Dupa ce Arabella il parasteste face greseala de a-si cauta verisoara Sue a carei poza o vazuse la matusa lui. Bineinteles ca inima nu il va asculta si se va indragosti de ea sperand intr-o viata mai buna alaturi de ea. Din pacate nu tine cont de avertizarea matusii lui care  l-a sfatuit sa nu se casatoresca pentru ca toti din neamul sau au un greu blestem asupra lor.

Mai multe nu prea as dori sa spun pentru a nu strica tot farmecul romanului. Mie bineinteles ca mi-a placut pentru ca am o slabiciune pentru romanele tragice, pentru personajele cu care soarta este mereu potrivnica, pentru iubirea dusa pana la sacrificiul de sine. Se poate ca primele capitole sa va puna nervii  incercare, dar sfatul meu ar fi sa aveti rabdare pentru ca pe parcurs veti fi rasplatiti cu o poveste foarte bine inchegata, pe masura ce Jude va inainta in varsta iar situatiile vor ajunge sa isi puna amprenta asupra destinului sau. Life’s a bitch and then you die unknown/ obscure (hint to the English title).

Nota mea: 4/5

2 in 1: Tatiana si Amelie

In ultimele zile am avut lucruri mai importante de facut (printre care sa am grija si de sanatatea mea care incepe sa imi arate ca ma bosorogesc) decat sa scriu despre cartile pe care le-am citit. Ca sa nu ma uit complet daca mi-au placut sau nu cele mai recente lecturi,m-am gandit sa fac o postare de tipul 2 in 1.

Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay

De aceasta carte am auzit prima data la Cristina, dar probabil ca lenea mea proverbiala m-a facut sa astept pana este tradusa in romana ca sa o pot citi si eu. Daca nu as fi citit aceasta carte probabil nu as fi aflat ca si francezii au luat parte la deportarea evreilor ajutandu-i pe nemti. Va marturisesc faptul ca mi-a placut foarte mult, desi sfarsitul nu a fost chiar pe gustul meu, iar in final mi-am pus unele intrebari (ca in repetate alte randuri) legate de evenimentul nefericit care a fost Holocaustul.

Foarte succint, Sarah cea prezenta in titlul cartii este unul dintre copiii arestati (de catre politia fidela regimului de la Vichy) in 1942 in timpul raziei de la Velodromul de Iarna (Vel d’Hiv) din Paris, in urma careia mii de evrei au fost deportati in lagarul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau unde desigur ca au fost exterminati. In paralel, dar bineinteles peste ani, suntem purtati in viata Juliei Jarmond, o ziarista americană stabilita la Paris, unde, pentru scrierea unui articol, trebuie să obtina informatii privind evenimentele devastatoare din 16 iulie 1942. Cu aceasta ocazie dezgroapa trecutul familiei sotului sau unde stau ascunse o serie de secrete de nemarturist. V-o recomand pentru ca este o carte care iti atinge sufletul si nu te lasa indiferent fata de trecut. Easy read.

Nota mea subiectiva :5/5

Stupeur et tremblementsAmelie Nothomb

Va povesteam intr-o postare trecuta ca stilul lui Amelie Nothomb m-a convins si nu prea. Pentru ca s-a invit ocazia sa o pot citi in original datorita unei colege de serviciu foarte pasionata de aceasta scriitoare nu puteam sa spun nu unei astfel de lecturi mai ales ca m-a intrigat putin povestea micro- romanului.

“Stupeur et tremblements” este de fapt sentimentul sau atitudinea pe care un samurai ar trebui sa o aiba fata de stapanul sau, in cazul nostru Amelie fata de cei superiori ei (practic fata de toata lumea, ea fiind ultima veriga din lantul trofic al organigramei) din firma japoneza unde este angajata pentru un an. Romanul este unul autobigrafic in care Amelie reda perioada in care a trait in Japonia si experienta ei mai putin placuta intr-o multinationala intitulata Corporatia Yumimoto. A fost o lectura nostima, dar in acelasi timp ironica a eticii la locul de munca si a ierarhiei corporatiste si mi-a amintit foarte mult de statutul unui angajat intr-o multinationala (me included) din zilele noastre. Un subiect foarte actual, chiar daca intamplarile reale s-au petrecut la inceputul anilor ’90. Da, in franceza suna mult mai bine si e mai lecturabila! Pe raft in biblioteca ma mai asteapta Ni D’Eve, ni d’Adam… poate voi avea iarasi o supriza placuta! Pas un chef d’oeuvre, dar ok..

Nota mea: 3.4/5

Iron Buddha – Tie Guan Yin

Alte nume: Tie Kuan Yin, Anxi Tie Guan Yin, Iron Goddess of Mercy

De cand am gustat prima oara un oolong am tot incercat diferite sortimente care mai de care mai diverse.  Ba mai ieftine, ba mai scumpe, ba mi-au placut, ba parca nu prea m-au incantat. Ce-i drept, cam toate pe care le-am incercat mi-au lasat o impresie placuta, ceea ce e cazul si acum cu Iron Buddha, un oolong primit de la  Cosmin prin intermediul Companiei Ceaiului si distribuit de Canton Tea UK.

Pana in momentul in care m-am apucat de scris acest review am realizat 3 infuzii dintr-o singura lingurita de ceai, lingurita care veti observa ca se va “expanda” miraculos in frunzulite intregi de ceai, iar gustul ceaiului va deveni din ce in ce mai puternic incepand cu a doua infuzie.

Detalii despre cum arata ceaiul, nu va voi da, observati si singuri din fotografii. Oolongul provine din Provincia Fujian, recoltat in toamna anului 2010.

Infuzia in sine este una foarte placuta, atat ca aroma cat si ca gust. Este un ceai “dulce”, cu tente florale si un aftertaste lung si catifelat-dulceag. Fiindca eu si vara beau mult ceai zilnic, nu am folosit 2 lingurite la 200ml asa cum se specifica si pe saitul Compania Ceaiului , ci am pus doar 1 jumatate – dar sincer nu s-a prea vazut mare diferenta, a fost la fel de minunat.

Alte detalii gasiti pe saitul indicat cat si pe cel al celor de la Canton Tea (precum pret, detalii de livrare, etc.). Eu sincer va recomand din suflet sa incercati un astfel de oolong, dar asta oarecum dupa ce ati incercat alte ceaiuri de acest gen. La mine v-am spus ca a fost dupa multe tipuri de oolong (ba chiar si dupa oolonguri cu acelasi nume cumparat de la alti distribuitori).

    

  

Piata Washington – Henry James

Atat de multe carti isi asteapta randul sa redau aici impresii despre ele, dar din cauza timpului si a unei comoditati cronice din ultimul timp, le-am tot amanat un timp indefinit… Despre Piata Washington ma incearca niste sentimente destul de contrarii: in prima instanta mi-a placut, dar acum imi dau seama ca “fetele din America” din epoca victoriana drept personaje pricipale nu imi merg deloc la suflet. De ce nu as putea spune prea bine, poate fiindca in Piata Washington eroina centrala mi s-a parut slaba de inger in anumite instante…

Dupa moartea sotiei sale, doctorul Slope, ramane singur impreuna cu fiica sa, Catherine pe care o invinuieste de moartea mamei ei.  Intriga este declansata de momentul in care Catherine il intalneste pe Morris Townsend, un vanator de averi care o considera tinta perfecta. In acest sens, Morris o curteaza cu ajutorul doamnei Penniman, matusa fetei. Doctorul Slope isi da seama din prima instanta ce fel de “poama buna” este acest individ nou aparut in viata fiicei sale si incearca sa impiedice relatia si implicit casatoria celor doi, dandu-le vestea ca ca nu- i va lasa niciun ban lui Catherine daca se casatoreste cu Morris. Mai mult decat atat o duce intr- o excursie de un an prin Europa gandindu-se ca in acest rastimp Catherine va reusi sa il uite pe Morris si sa renunte la ideea de a-si petrece toata viata cu el. La intoarcere Catherine ii spune lui Morris ca tatal sau nu este de acord cu casatoria lor. In consecinta Morris o paraseste dar lansandu-i impresia ca a facut asta din cauza ca tatal ei este neinduplecat, iar ea are crize de gelozie. Peste ani , dupa moartea doctorului, cei doi se revad si intalnirea dintre ei nu este demna de un roman siropos… Ce vrea sa insemne asta veti vedea daca veti avea rabdarea necesara sa ajunge pana la ultimele pagini.

Desi povestea romanului ar putea parea interesanta, eu am gasit-o destul de statica si taraganata si la un anumit punct abia asteptam sa se termine o data. Dar cel mai mult si mai mult m-a scos din sarite doamna Penniman care mi s-a parut incredibil de proasta, pisaloaga si visatoare la cai verzi pe pereti, chiar cand vedea semne clare ca Morris nu o suporta si ca urmareste doar un anumit lucrul in ceea ce o priveste pe nepoata- sa… Pe cat de ok a fost subiectul pe atat de mult am fost scarbita de acest personaj feminin secundar banal si deplorabil…O ignoranta naiva in ceea ce priveste raul care s-ar putea abate asupra fetei care ar fi trebuit sa ii fie precum o fiica….