Tag Archives: literatura contemporana

Dimineata pierduta – Gabriela Adamesteanu

Stiti cum sunt acele carti care te fac sa regreti ca le-ai cumparat? Cam asa mi s-a intamplat mie cu Dimineata pierduta…Ma gandesc uneori de ce ma incapatanez sa termin cartile care nu ma incanta cand pe rafturi in biblioteca ma asteapta multe altele. Nu vreau sa spun despre Dimineata pierduta ca nu este o carte care sa nu merite a fi citita, doar ca eu se pare ca am o mica mare problema cu literatura romana contemporana. Aceasta incursiune in trecut mi s-a parut ca prea a batut apa in piua pe partea politica. Marturisesc faptul ca istoria nu este punctul meu forte (nu corelez ani cu evenimente istorice si nici nu am capacitatea de memorare a unor date marcante din trecutul nostru), asadar nici discutiile personajelor despre guvern, Aliati, Bratianu, regele Ferdinand si Co, despre angajamentul Romaniei in razboi nu mi-a atins o coarda sensibila.

Romanul incepe foarte promitator cu drumul Vicai, o femeie din popor cu un limbaj foarte colorat (personajul ei mi s-a parut chiar nostim si pe alocuri mi-a amintit de strabunica-mea) la Ivonna Scarlat, fiica burghezilor in casa carora a lucrat drept croitoreasa. Intalnirea cu Ivona si o poza descoperita de Vica vor declansa rememorarea timpului trecut incepand cu 1914 si iesirea din negura vremii a mai multor membri ai familiei: Sophie Ioaniu, sotia carismatica a lui Stefan Mironescu, un profesor  universitar foarte gelos si foarte pasionat de politica si de grijile tarii, Titi Ialomiteanu, amantul pentru o foarte scurta vreme a lui Sophie, genul de persoana care  “se leagana dupa cum bate vantul ” sau Margot, sora mai mica a lui Sophie. Practic romanul va acoperi o suta de ani din istoria acest familii incepand cu perioada interbelica, lumea comunista si cea de dupa comunism.

Din pacate treptat se pierde in prea multe detalii insignifiante din punctul meu de vedere, iar fragmentele in limba franceza mi s-au parut extrasperante. Iar felul in care este redat dialogul Vicai, agramatical, in complet dezacord (cum des auzim in ziua de astazi in vorbirea curenta) mi -a parut parca prea fortat comparand cu frantuzismele pretioase folosite de celelalte personaje. Sincer chiar mi-ar fi dorit sa imi placa mai ales ca citisem o recenzie foarte convingatoare pe un blog pe care il urmaresc frecvent.

Si numa cind se crapa de-a binelea de ziua ma vad cu piinea-n brate, ce piine rea, plina de tarite, bolovan, nu piine, inghetata si ea de ger, si-mi atirna, tare ca piatra, in brate. Si io, cu piinea-n brate, intr-un zor o duc pin-acasa, ca stiu ce m-asteapta acolo, ca s-a trezit toata liota de frati, si urla, si se-ncaiera, si ma striga, care de care, ca nici nu mai nemeresc pe ce sa pui mai intii mina. Spala-i, da-le sa crape la toti, p-urma deschide usa sa se duca putoarea casii, sa intre-o gura de aer, p-urma cara lemnele de la magazie sa aprinzi focu, tot cu miinile-alea, parca le vad si-acu, alea e miini de copil, crapate si rebegite?

Advertisements

Doua dezamagiri

In ultima vreme am observat spre surprinderea mea ca am un mare spor la citit, dar  la povestitul despre ceea ce am lecturat taman invers…Ma bucura prima parte, dar a doua ma cam intristeaza caci treptat memoria imi joaca feste in ceea ce priveste retinerea multor detalii. Cele doua carti despre care va voi povesti astazi si care sincera sa fiu m-au cam dezamagit le-am terminat de citit acum vreo 3 saptamani asadar nu imi sunt chiar proaspete in minte. Dar vorba lunga e saracia omului, asa ca sa nu mai lungesc prea tare vorba.

Sincera sa fiu ma asteptam sa imi placa Yvette, mai ales ca este scrisa un clasic francez – Guy de Maupassant a carui O viata este una din cartile mele favorite. Poate ca nu am avut eu dispozitia necesara sa intru in atmosfera acestei carti sau poate ca numarul al paginilor sau al personajelor m-a facut sa nu imi cada bine la creieras. Personajul principal care ii da si numele acestei nuvele este o tanara care isi da seama ca orice ar face nu va putea sa isi stearga din piept stigmatul pe care il poarta- acela ca este fata unei curtezane si ca va avea aceeasi soarta ca si mama ei si nu va putea fi fericita alaturi de barbatul pe care il indrageste. Ca o gasca ce, este decide sa isi ia viata, dar pana la urma va fi consolata si salvata de cel de care s-a indragostit si anume Jean de Servigny. M-a plictisit la culme si mi s-a parut taman precum o piesa de teatru si mi-o si imaginam pe masura ce parcurgeam paginile ei. Ceea ce practic nu este un lucru chiar atat de rau daca stai sa te gandesti bine.

Nota mea: 2/5

Acid sulfuric am cumparat-o in vacanta dupa ce am ramas in pana de carti de citit. Citind rezumatul de pe coperta 4 am fost putin intrigata, dar in final s-a dovedit ca Amelie Nothomb este o scriitoare unica si tare ciudata. Actiunea este plasata undeva intr-un viitor indepartat unde oamenii sunt luati prizonieri la intamplare de pe strada si sunt dusi intr-un soi de lagar de concentrare nazist pentru un reality- show televizat de genul unui Big Brother. In aceasta tabara a mortii prizonierii sunt treptat executati la intamplare unul cate unul, apoi sunt nominalizati de catre spectatori. Treptat, acest “spectacol” devine unul dintre cele mai populare si atinge audiente mai mari decat au fost vreodata inregistrate la un post TV nu doar din cauza mortii, ci si datorita prizonierei care se ramarca cel mai puternic dintre toti CKZ 114 sau pe numele real Pannonique. Personajul aceasta este simbolul  ultimei farame de umanitate si de bunatate pe care o mai avem in noi. Aceasta distopie mi-a amintit foarte mult de Eseu despre orbire a lui Saramago din pricina subiectului atroce pe care il abordeaza si din ideea pana la ce extremitati inumane poate merge omenirea care pur si simplu este dezumanizata din punctul meu de vedere. Fraza care poate descrie cel mai bine ceea ce am zis mai sus ar fi «Vint le moment où la souffrance des autres ne leur suffit plus; il leur en fallut le spectacle.» Mi-a lasat un gust amar nu neaparat din cauza stilului ci a subiectului care a fost precum un pumn in stomac pentru mine si care m-a bantuit zile in sir dupa.

Nota mea: 3/5

Zorro, incepe legenda – Isabel Allende

Pentru ca Zorro nu a fost primea mea intalnire cu Isabel Allende stiam de la bun inceput ca nu voi fi dezamagita de acest roman. Zorro, incepe legenda este, dupa cum spune foarte bine si subtitlul, o redare a vietii acestui personaj enigmatic din frageda pruncie. Citind Zorro pe fundalul valurilor care se sparg  la mal(da, concediul l-am petrecum la mare) am reusit sa ma cufund intr-o lume a povestilor cu bad guys si desigur cu un erou salvator. Pe coperta cartii am citit ca Isabel Allende sa pornit a scrie acest roman raspunzand unei provocari si avand in minte chipul lui Antonio Banderas drept Zorro. Sincera sa fiu eu nu prea l-am putut identifica pe Zorro din carte cu cel din film. Dar daca nu ma insel filmul reda doar o perioada limitata din viata lui Zorro si cat de fidel poate fi un personaj din film cu unul din carte mult mai complex si mai captivant?

Pana la acest roman nu am fost familiarizata cu povestea din spatele celui care il intruchipeaza pe cavalerul cu masca neagra al carui semn  distinctiv este litera Z.  Viitorul Zorro ii are ca parinti pe don Alejandro, hidalgo spaniol, si pe Regina, fiica unui soldat dezertor si a unei indience-saman. De mic copil primeste doua tipuri de educatie venite din medii diferite: de la tatal sau, Diego deprinde arta duelului si codurile cavaleresti iar de la Bufnita Alba, bunica sa din partea mamei  invata sa vaneze si sa citeasca semnele. In cazul in care v-ati intrebat de unde isi trage numele Zorro, in carte este o istorioara foarte interesanta care explica intocmai acest fapt. In timpul unui ritual pe care trebuie sa il urmeze impreuna cu fratele sau de sange Bernardo, Diego este pe punctul de a muri dupa ce a fost muscat de un sarpe cu clopotei. Viata ii va fi salvata de o vulpe si astfel Diego isi gaseste si animalul-totem, el zorro (vulpoi), a carui istetime sau agerime devine una dintre calitatile viitorului erou. Dupa copilaria si adolescenta petrecute in California inceputului de secol al XlX-lea, marcata de cumplite infruntari sociale, tanarul este trimis de tatal sau in Spania, unde se va indragosti de o domnita care nu prea ii va impartasi sentimentele si va fi initiat in ritualurile unei societati secrete. Bazele acestei societati si maestrul sau Manuel Escalante  il vor conduce spre alias-ul Zorro, luptator pentru dreptate si inger al razbunarii pentru cei in suferinta.

Am fost incantata de lumea de poveste in care intri cand dai paginile cartii. Am patruns intr-un taram exotic si misterios, fiind inconjurata de indieni, tigani, pirati, domnisoare aflate la ananghie, dueluri pentru cucerirea inimii celei iubite si  mi-a placut ritmul alert al acestui roman. Totusi nu am gasit si in acest roman stilul caracteristic al lui Isabel Allende care m-a incantat de la bun inceput. Pe scurt este o carte destul de usoara, numai buna ca o lectura de vacanta. Asadar nu va asteptati la un roman exceptional ci doar lasati-va sedusi de lumea de poveste a lui Zorro.

Nota mea :4/5 nu v-o recomand ca prima lectura a lui Isabel Allende

Septembrie in Shiraz – Dalia Sofer

Sunt unele carti care pur si simplu te bulverseaza si te pun pe ganduri si te intrebi daca intr-un colt de lume chiar se intampla asemenea fapte brutale unor oameni care sunt nevinovati. Si daca asa o fi, de ce trebuie unii oameni sa fie pedepsiti pe nedrept iar altora sa li se ierte greselile? Septembrie in Shiraz este genul acela de carte care te face sa te razvratesti si ramai dupa o citesti cu tot felul de intrebari fara raspuns.

Septembrie in Shiraz este un roman autobiografic si in el se distinge clar implicarea autoarei in povestea familiei Amin, Dalia Sofer fugind din Iran impreuna cu familia ei, pe vremea cand avea doar 10 ani.

Povestea romanului asta este delimitata in perioada ce urmeaza revolutiei din Iran, dupa inlaturarea Sahului.  Negustorul de bijuterii Isaac Amin este arestat si acuzat pe nedrept de spionaj (asta pentru ca i-ar fi facut bijuterii casei regale ale fostului regim si datorita lor s-ar fi imbogatit pe nedrept). Acest lucru se intampla in timpul unei zile normale si Isaac nici macar nu este lasat sa isi anunte familia. Ingrozita de disparitia acestuia, sotia sa Farnaz si fiica Shirin trebuie sa impace noua lume a cruzimii si haosului cu prabusirea si disparitia a tot ceea ce cunoscuse pana atunci. Ei trebuie sa accepte gandul ca este posibil sa nu il mai vada vreodata in viata pe capul familiei.

In vreme ce Isaac indura teroarea inchisorii, iar sotia sa il cauta cu disperare, copiii lui se confrunta cu intelegerea noilor valori si perspectiva unei calatorii deosebit de periculoase -trecerea granitei pentru a scapa de noul regim. In inchisoare, Isaac cunoaste durerea fizica si cea sufleteasca, fiindu-i calcata in picioare si ultima farama de demnitate sau cel mai intim gand al sau.

Trebuie sa recunosc ca povestea mi-a captat interesul pana la ultima pagina iar personajele au fost bine dezvoltate (mi-au placut mult pasajele cu trairile interioare ale lui Isaac, ale sotiei lui si a fetitei Shirin). Am ramas pur si simplu ingrozita de ororile unei societati totalitare egoiste si  teroriste. Oricat de mult mi-ar fi placut romanul, nu ii pot da maximul de 5 stele din pricina sfarsitului care mie mi s-a parut ca s-a terminat cam brusc. Daca mai era inca un capitol mi-ar fi placut si mai mult…

Castelul printesei de caramel – Eduard Tone

Nu sunt o mare fana a literaturii romane contemporane: recunosc cu mana pe inima ca nu imi place Cartarescu de nici o culoare si nici Liiceanu. Dar pentru ca si scriitorilor romani trebuie sa le acord o sansa, am cumparat cu prima ocazie romanul de debut al lui Eduard ToneCastelul printesei de caramel. Ce titlul minunat, nu? Pe mine una titlul plus micul rezumat / spoiler de pe coperta a patra m-au convins ca voi avea parte de o poveste moderna de basm adaptata in Parisul zilelor noastre. Nu acelasi lucru as putea spune si despre coperta, care mi se pare ca se potriveste precum nuca in perete, exceptandu-l pe melcul Rudolf, un personaj deosebit de important in roman. Dar fiecare scriitor isi asuma alegerea facuta, asa ca daca sunteti curiosi puteti citi intreaga poveste aici.

Romanul ne poarta in calatoria fantastica a lui Alex (un tanar aparent plictisit de viata) printr-un Paris magic, in cautarea vecinei de palier –  Svetlana, studenta la teatru si la horticultura-  de care s-a indragostit iremediabil desi singurele cuvinte pe care i le-a adresat vreodata au fost doar trei: “Ai jucat minunat!”. Un pitic pe nume Longjack (ironic, asa-i?) ii aduce intr-o buna zi lui Alex un mesaj din partea Svetlanei, asadar punctul de plecare catre calatoria magica in Paris. Aici va intalni tot felul de personaje desprinse parca din paginile unor carti de basm: ghicitorul in chelii (cica sunt trei tipuri de chelii in care se poate ghici), grupul de punkeri, gemenii fotografi din Disneyland, Sancho Panza si fiica sa Izabela, chelnerita la barul Don Quijote, peruchierul ticalos Buonaventura  si, mai presus de toti, melcul Rudolf, “cheia” tuturor intamplarilor magice.

” Svetlana este o printesa de caramel pentru ca asa o vad eu. Daca ar fi sa ii ofer un regat, i-as da regatul de caramel si as ruga-o sa inventeze o piesa de teatru in care ea, regina, protagonista rolului principal, sa se indragosteasca de singurul print care stie sa-i topeasca inima si care castiga toate razboaiele lumii numai pentru ca in regatul ei sa curga rauri intregi de caramel.”

Castelul printesei de caramel mi s-a parut o lectura reconfortanta, taman potrivita pentru cei care vor sa fie invaluiti de lumea magica a basmului.

Sora Katiei – Andres Barba

Nu stiam prea multe despre aceasta carte, dar imi doream de vreun an sa intru in posesia ei pana cand, prin bunavointa celor de la editura Vellant am primit-o spre citire alaturi de alte doua carti. Cred ca am fost atrasa in principal de cuvintele lui Mario Vargas Llosa (care totusi a luat premiul Nobel) despre scriitorul cartii de fata: ” Andres Barba nu are nevoie de niciun ajutor. Lumea sa fictionala este perfect definita si putem recunoaste o maiestrie surprinzatoare pentru varsta sa.” Voi veni in completarea acestui citat cu precizarea ca Sora Katiei a aparut cand Andres Barba avea doar 26 de ani, acesta fiind cel de-al doilea roman al sau. Cum sa nu imi doresc sa citesc aceasta carte tinand cont ca personajul principal, prin ochii caruia suntem partasi la zugravirea acestui univers haotic, este o adolescenta de 14 ani?

Mi-as fi dorit sa ii dau acestei carti nota maxima si sa imi placa mult, dar am ramas putin dezamagita si cu un gust amar la finalul ei. Asta pentru ca acest roman este presarat cu mult prea multe cuvinte triviale la care se adauga si  povestea unei familii disfunctionale. Subiectul este unul destul de simplu, care poate la o prima privire te-ar putea atrage: o fata de paisprezece ani (numele ei nu ne este dezvaluit nici pana la final), care locuieste in Madrid cu Mama ei de meserie prostituata si sora ei, Katia – dansatoare la bara. Sora Katiei este la inceput dependenta din punct de vedere emotional de sora ei mai mare, dar aceasta din urma nu este interesata de a fi in preajma ei, fiind atrasa de prietenul ei Giac. Acesta din urma o va parasi, intorcand-se in Pisa, iar Katia pentru a se razbuna cumva pe el va ajunge dansatoare intr-un club de noapte.

Intre cele doua personaje viciate – mama prostituata si sora dansatoare la bara- se contureaza caracterul adolescentei de 14 ani, naiva, tratata precum o autista, dar aceasta fiind de o inocenta si naivitate pura si revoltatoare uneori. Cea mai mare bucurie a fetei este sa mearga zilnic in Piata Mayor si sa priveasca turistii. Aici il va intalni pe John Turner, un crestin american care propovaduieste cuvantul Domnului in lume si care incearca sa o transforme si pe ea intr-o buna crestina. Inocenta cu care adolescenta priveste mizeria  si pacatul , o face sa para mai inceata, dar in final puritatea ei este liantul care va aduce impacarea intre Katia si Mama. Uneori m-am intrebat daca pur si simplu adolescenta este, precum sora ei o numeste adesea ” proasta” sau ” toanta”.  In final am inteles ca, de fapt, acesta era mecanismul ei de aparare care a impiedicat-o sa aiba sentimente sau reactii intr-o lume in care ea este inconjurata de prostitutie, cocaina, moarte si amaraciune. Probabil Andres Barba vede in sora Katiei un filtru pentru a sublinia mai tare contrastul dintre ea si femeile din juru-i.

Este un roman destul de facil de lecturat, dar cu o poveste cam ciudata din punctul meu de vedere. Poate este o poveste de viata si poate ca lucrurile astea se intampla in multe familii la ora actuala, dar atunci cand citesc imi doresc sa ma detasez putin de realitate.

Tara mea inventata – Isabel Allende

Mi-a luat o groaza de timp sa termin aceasta minunatie de carte si nu pentru ca mi-a displacut sa o citesc, ci pentru ca am uitat-o la ai mei (ei locund in alt oras decat mine). Desigur ca trecusem bine de jumatate cand am luat-o cu mine in bagaj, asa ca am citit-o fragmentat, la distanta mare de timp. Aducerea aminte imi va fi vag umbrita de scurgerea timpului.

De cand am parcurs Ines a sufletului meu , Isabel Allende mi-a captat atentia fara urma de apel si mi-am dorit sa citesc cat mai multe carti scrise de ea. Tara mea inventata constituie un roman de memorii nostalgic si fermecator.

Amintirile sunt de cele mai multe ori un aspect intim din viata altora si Tara mea inventata nu face niciun fel de exceptie. Daca sunteti deja un fan Isabel Allende, ca mine, atunci aproape sigur va va captiva aceasta carte si va va face curiosi sa cititi toate cartile amintite in aceasta biografie. Multe titluri de romane de ale ei sunt citate aici si mai ales ce factori au determinat-o sa le scrie, modul in care s-a documentat pentru a le redacta si care membri din familia ei au fost un punct de plecare sau de inspiratie pentru personajele din romane.

Isabel Allende te face sa hoinaresti cu gandul si imaginatia (cu ajutorul condeiului ei) prin istoria statului Chile al secolului XX si tese istoria cu povesti ale familiei sale si a modului in care s-a format ea, un rol crucial avandu-l bunicul sau din partea mamei. E aproape ca si cum ai avea langa tine o matusa chiliana care iti desfata imaginatia cu povesti din perioada cand a crescut ea.  Chiar daca uneori bate putin campii si se indeparteaza de la subiect amintindu-si alte povesti care se ramnifica din firul principal narativ, stilul ei este unul inconfundabil: foarte nostalgic si melancolic.

“Am incercat sa-mi aranjeze gandurile in functie de teme sau perioade din viata mea, dar mi se parea artificial, fiindca amintirile se impletesc  precum o banda Moebius fara sfarsit.”

“A fi gospodina buna e fundamental in tara mea, unde lenea e un privilegiu masculin. Barbatilor li se iarta, asa cum li se tolereaza alcoolismul, caci se presupune ca e vorba de niste caracteristici biologice inevitabile: asa s-a nascut, asta-i situatia…Se intelege, nu e cazul femeilor”