Tag Archives: literatura romana

Dimineata pierduta – Gabriela Adamesteanu

Stiti cum sunt acele carti care te fac sa regreti ca le-ai cumparat? Cam asa mi s-a intamplat mie cu Dimineata pierduta…Ma gandesc uneori de ce ma incapatanez sa termin cartile care nu ma incanta cand pe rafturi in biblioteca ma asteapta multe altele. Nu vreau sa spun despre Dimineata pierduta ca nu este o carte care sa nu merite a fi citita, doar ca eu se pare ca am o mica mare problema cu literatura romana contemporana. Aceasta incursiune in trecut mi s-a parut ca prea a batut apa in piua pe partea politica. Marturisesc faptul ca istoria nu este punctul meu forte (nu corelez ani cu evenimente istorice si nici nu am capacitatea de memorare a unor date marcante din trecutul nostru), asadar nici discutiile personajelor despre guvern, Aliati, Bratianu, regele Ferdinand si Co, despre angajamentul Romaniei in razboi nu mi-a atins o coarda sensibila.

Romanul incepe foarte promitator cu drumul Vicai, o femeie din popor cu un limbaj foarte colorat (personajul ei mi s-a parut chiar nostim si pe alocuri mi-a amintit de strabunica-mea) la Ivonna Scarlat, fiica burghezilor in casa carora a lucrat drept croitoreasa. Intalnirea cu Ivona si o poza descoperita de Vica vor declansa rememorarea timpului trecut incepand cu 1914 si iesirea din negura vremii a mai multor membri ai familiei: Sophie Ioaniu, sotia carismatica a lui Stefan Mironescu, un profesor  universitar foarte gelos si foarte pasionat de politica si de grijile tarii, Titi Ialomiteanu, amantul pentru o foarte scurta vreme a lui Sophie, genul de persoana care  “se leagana dupa cum bate vantul ” sau Margot, sora mai mica a lui Sophie. Practic romanul va acoperi o suta de ani din istoria acest familii incepand cu perioada interbelica, lumea comunista si cea de dupa comunism.

Din pacate treptat se pierde in prea multe detalii insignifiante din punctul meu de vedere, iar fragmentele in limba franceza mi s-au parut extrasperante. Iar felul in care este redat dialogul Vicai, agramatical, in complet dezacord (cum des auzim in ziua de astazi in vorbirea curenta) mi -a parut parca prea fortat comparand cu frantuzismele pretioase folosite de celelalte personaje. Sincer chiar mi-ar fi dorit sa imi placa mai ales ca citisem o recenzie foarte convingatoare pe un blog pe care il urmaresc frecvent.

Si numa cind se crapa de-a binelea de ziua ma vad cu piinea-n brate, ce piine rea, plina de tarite, bolovan, nu piine, inghetata si ea de ger, si-mi atirna, tare ca piatra, in brate. Si io, cu piinea-n brate, intr-un zor o duc pin-acasa, ca stiu ce m-asteapta acolo, ca s-a trezit toata liota de frati, si urla, si se-ncaiera, si ma striga, care de care, ca nici nu mai nemeresc pe ce sa pui mai intii mina. Spala-i, da-le sa crape la toti, p-urma deschide usa sa se duca putoarea casii, sa intre-o gura de aer, p-urma cara lemnele de la magazie sa aprinzi focu, tot cu miinile-alea, parca le vad si-acu, alea e miini de copil, crapate si rebegite?

Advertisements

Castelul printesei de caramel – Eduard Tone

Nu sunt o mare fana a literaturii romane contemporane: recunosc cu mana pe inima ca nu imi place Cartarescu de nici o culoare si nici Liiceanu. Dar pentru ca si scriitorilor romani trebuie sa le acord o sansa, am cumparat cu prima ocazie romanul de debut al lui Eduard ToneCastelul printesei de caramel. Ce titlul minunat, nu? Pe mine una titlul plus micul rezumat / spoiler de pe coperta a patra m-au convins ca voi avea parte de o poveste moderna de basm adaptata in Parisul zilelor noastre. Nu acelasi lucru as putea spune si despre coperta, care mi se pare ca se potriveste precum nuca in perete, exceptandu-l pe melcul Rudolf, un personaj deosebit de important in roman. Dar fiecare scriitor isi asuma alegerea facuta, asa ca daca sunteti curiosi puteti citi intreaga poveste aici.

Romanul ne poarta in calatoria fantastica a lui Alex (un tanar aparent plictisit de viata) printr-un Paris magic, in cautarea vecinei de palier –  Svetlana, studenta la teatru si la horticultura-  de care s-a indragostit iremediabil desi singurele cuvinte pe care i le-a adresat vreodata au fost doar trei: “Ai jucat minunat!”. Un pitic pe nume Longjack (ironic, asa-i?) ii aduce intr-o buna zi lui Alex un mesaj din partea Svetlanei, asadar punctul de plecare catre calatoria magica in Paris. Aici va intalni tot felul de personaje desprinse parca din paginile unor carti de basm: ghicitorul in chelii (cica sunt trei tipuri de chelii in care se poate ghici), grupul de punkeri, gemenii fotografi din Disneyland, Sancho Panza si fiica sa Izabela, chelnerita la barul Don Quijote, peruchierul ticalos Buonaventura  si, mai presus de toti, melcul Rudolf, “cheia” tuturor intamplarilor magice.

” Svetlana este o printesa de caramel pentru ca asa o vad eu. Daca ar fi sa ii ofer un regat, i-as da regatul de caramel si as ruga-o sa inventeze o piesa de teatru in care ea, regina, protagonista rolului principal, sa se indragosteasca de singurul print care stie sa-i topeasca inima si care castiga toate razboaiele lumii numai pentru ca in regatul ei sa curga rauri intregi de caramel.”

Castelul printesei de caramel mi s-a parut o lectura reconfortanta, taman potrivita pentru cei care vor sa fie invaluiti de lumea magica a basmului.